Pacatul – un mod de existenta impotriva existentei adevarate

Pacatul este calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera, prin gand, cuvant sau fapta, a voii lui Dumnezeu. Iar pentru ca voia lui Dumnezeu se arata in legile Sale, de aceea pacatul se mai numeste si faradelege.

„Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si Adevarul nu este intru noi” (1 Ioan 1:8)

„Precum este adevarat ca Eu (Dumnezeu) sunt viu, tot asa este adevarat ca Eu nu voiesc moartea pacatosului ci ca pacatosul sa se intoarca de la calea lui si sa fie viu”.(Ezechiel 33:11).

Cuvantul grecesc pentru pacat este „amartia“, si are sensul de ratacire, de mers intr-o directie gresita si anume, pe calea mortii si nu a vietii.

Pacatul consta in instrainarea de viata cea adevarata. Prin pacat, omul se desparte intr-un mod liber din posibilitatea partasiei la viata dumnezeiasca.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca pacatul este un mod de existenta «impotriva» existentei, contra naturii, deoarece fragmenteaza si corupe natura.

Iar Sfantul Cuvios Antonie cel Mare spune: „Nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia. Nu e pacat a manca, ci a manca nemultumind, fara cuviinta si fara infranare. Caci esti dator sa-ti tii trupul in viata, insa fara nici un gand rau.

Nu e pacat a privi curat, ci a privi cu pizma, cu mandrie si cu pofta… Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste, cand din sloboda alegere lucreaza cele rele in loc de cele bune, impotriva voii lui Dumnezeu”.

Care este originea pacatului si cum il poti recunoaste?

Atunci cand vorbim de pacat, trebuie sa avem in vedere atat pacatul protoparintilor, numit si pacat stramosesc, transmis prin nastere tuturor urmasilor lui Adam, cat si pacatul personal pe care il savarseste fiecare om prin vointa proprie.

Referitor la pacatul stramosesc, trebuie sa afirmam ca Adam si Eva prin pacatul lor au imbolnavit natura umana. Iar noi venind din aceasta natura, mostenim pacatul stramosesc.

Caci citim in Sfanta Scriptura: „precum printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume si prin pacat, moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el” (Rom. 5, 12).

Pacatul nu tine insa de firea omului, ci el s-a ivit prin intrebuintarea rea a voii libere cu care a inzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea pacatului nu este de la Dumnezeu.

Dumnezeu nu este urzitorul pacatului si nici nu-l voieste, dar il ingaduie, fiindca nu voieste sa stirbeasca libertatea de vointa a omului.

Sfantul Cuvios Antonie cel Mare spune despre aceasta: „Raul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de buna voie s-au facut dracii rai, ca si cei mai multi dintre oameni… Nu cele ce se fac sunt pacate, ci cele rele, dupa alegerea cu voie”(Filocalia 1).

Semnele dupa care se cunoaste pacatul sunt:

• intrebuintarea deplina a mintii. Unde nu exista judecata deplina a mintii, nu exista nici pacat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor si ale tuturor celor lipsiti de judecata mintii pot fi impotriva legilor, dar nu sunt socotite pacate;
• libertatea voii. Faptele rezultate de la om impotriva voii sale, de asemenea pot fi impotriva legii, dar nu sunt socotite pacate;
• cunoasterea legii impotriva careia este indreptata fapta, sau cel putin sa fi fost cu putinta cunoasterea acestei legi.

Pacatul si treptele premergatoare acestuia

Chipul in care se naste pacatul il arata Sfantul Apostol Iacov: „Nimeni sa nu zica atunci cand este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit… Ci fiecare este ispitit cand este tras si amagit de insasi pofta sa. Apoi pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savarsit, aduce moarte” (Iacov 1, 13, 15).

Prima treapta spre pacat este ispita, atacul, momeala. Ea (ispita) este un idemn spre pacat si poate veni din interior sau exterior.

Cand vine din interior, ispita se manifesta ca un gand razlet adus de diavol in minte (Ce-ar fi daca ai face si tu…?), si este o consecinta a unor patimi sau actiuni pacatoase. Ispita poate veni si din exterior, adica prin oameni, care oameni in acest caz, se fac „instrumente ale diavolului”.

Ca ispitele vin de la diavol, ne arata insasi Sfanta Scriptura. Astfel, Mantuitorul zice: „Simone, Simone, iata Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau” (Luca 22, 31).

Iar Sfantul Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din pretul unui ogor vandut: „Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant?” (Fapte 5, 3).

Chipul in care ispiteste diavolul este mai ales atatarea gandului omului cu felurite inchipuiri, care in locul binelui adevarat infatiseaza un bine inselator si pierzator de suflet.

Ispitele de la lume inseamna indemnul la pacat venit din partea oamenilor rai, care atata in altii felurite pofte si porniri pacatoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.

A doua treapta este insotirea, pofta si acum gandul nostru se amesteca, se complace cu gandul dracilor vicleni. Omul isi insuseste gandul strain ca fiind al lui.

Fericitul Diadoh al Foticeii spune: „Raul nu este in fire, nici nu este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva rau. Cand insa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea incepe sa fie ceea ce vrea cel ce face aceasta”.

Sunt mai multe feluri de pofte:

1) Pofta trupului (mancare, bautura, desfranare);

2) Pofta ochilor (bogatie);

3) Pofta inimii (trufia vietii, mandrie), dupa cum citim in Sfanta Scriptura: „Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 16).

A treia treapta este consimtirea. Acum omul accepta sa faca fapta cea rea dupa un plan comun cu al dracilor.

Iar a patra treapta este infaptuirea, adica omul pacatuieste.

Putem birui ispitele si pacatul?

Da. Crestinii, ajutati de harul dumnezeiesc, pot birui chiar si ispitele cele mai puternice, mai ales ca Dumnezeu nu-i lasa sa fie ispititi peste puterile lor.

„Credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui sa fiti ispititi mai mult decat puteti; ci odata cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda” (I Cor. 10, 13).

Pe pamant, nu suntem feriti de ispite. Dar ispitele in sine nu sunt inca pacate si, daca le infruntam cu barbatie, ele ne pot fi de folos, intarindu-ne in virtute. „Fericit este barbatul care rabda ispita, caci, lamurit facandu-se, va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Iacov 1, 12).

Cum ca ispitele pot fi biruite, gasim pilde in Sfanta Scriptura. Astfel, in Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta impotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul de el.

In Noul Testament, Mantuitorul a fost ispitit de diavolul, dupa ce postise 40 de zile si 40 de nopti. Diavolul, adica, socotind ca o slabire a trupului va aduce dupa sine si o slabire a sufletului, s-a apropiat de Mantuitorul cu felurite ispite, pe care insa Mantuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11).

Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul carora se poate duce lupta biruitoare impotriva ispitelor, sunt:

1) Rugaciunea. „Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita” (Luca 22, 40);

2) Postul. „Acest neam de diavoli nu iese decat cu post si cu rugaciune”(Matei 17:21);

3) Lupta plina de curaj. „Stati impotriva diavolului si va fugi de la voi” (Iacov 4, 7);

4) Privegherea asupra poftelor. „Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (I Petru 5, 8).

Cuviosul Parinte Marcu Ascetul spune: „Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si rabdare nu le va departa de la sine, ci mai tare se va incalci in ele”634 (Filocalia, vol. 1, p. 249).

Ce este patima?

Patima este un sentiment coplesitor, trupesc sau sufletesc, care intuneca mintea. Ea este pornire nestapanita, pasiune, viciu, pacat. Patima este deprinderea in pacat, deprinderea in rautate.

Cand ajung sa te stapaneasca deprinderile pacatoase, se face in tine pacatul ca a doua fire. Nu mai este vorba de o fapta izolata, care este pacatul ci ajungi sa fii stapanit de o deprindere pacatoasa care este patima.

Intr-un cuvant, cand pacatul devine deprindere, el se transforma in patima. Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este patima pentru faptele rele.

Parintii cei duhovnicesti s-au gandit mult la curatirea de patimi, si nu doar teoretic, ci si practic, lasandu-ne in Pateric si in Filocalie multe invataturi, calea care duce spre curatire.

In Noul Testament, termenul ”patima”, este folosit de doua ori, cu sensul de pacat invederat, in Epistola catre Romani 7:5 si, de asemenea, in Galateni 5:24 in care citim: „Iar cei ce sunt ai lui Iisus Hristos si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele”.

Sfantul Apostol Pavel spune: „Drept aceea omorati madularele voastre cele pamantesti…, dezbracandu-va de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui, si imbracandu-va cu cel nou, care se innoieste spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit… Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii” (Col. 3, 5-14).

Astfel, pacatul nu este o fatalitate. Omul are putere sa lupte impotriva lui. El trebuie sa se fereasca de insotirea cu gandul pacatos, ca acesta sa nu zaboveasca in el.

Sa ne fie clar un lucru: nu trebuie sa ne temem de pacate si nici de recunoasterea lor. Dimpotriva, trebuie sa ne temem de nerecunoasterea si repetarea lor, de transformarea lor in patimi.

Vom vorbi intr-un articol viitor despre gravitatea pacatelor, clasificarea lor, consecinte si cum putem lupta cu acestea.

Urmariti acest site parohiastefanesti.ro si considerati-l ca o scara spre mantuirea sufletului si spre cunoasterea Adevarului intrupat care ne-a iubit atat de mult incat S-a smerit si S-a jertfit ca un miel pentru a ne readuce langa Sfanta Treime!

By Pr. Laurentiu-Catalin Florescu

DONATII
PAROHIA STEFANESTI
RO55RZBR0000060012227708
Valuta: Lei
Nume banca: Raiffeisen Bank
Cod Swift: RZBRROBU