Sfantul Vasile cel Mare – orizont teologic si cultura profana

Sfantul Vasile cel Mare reprezinta una din cele mai mari personalitati crestine si mondiale. O personalitate cinstita nu numai de Biserica si popoarele ortodoxe, ci si de ceilalti crestini.

O personalitate care s-a impus printr-o mare inteligenta, o vointa neinfranta, o originalitate multilaterala, prin munca neintrerupta, libertate evanghelica si sfintenie. Era elocvent, diplomat, invatat, sensibil si inzestrat cu o fire luptatoare.

Instruit in Sfanta Scriptura, in cultura teologica, filosofica si stiitifica a timpului, beneficiind de intense relatii cu lumea bisericeasca a secolului al IV-lea si inflacarat de credinta sa, Sfantul Vasile a creat formule in domeniul teologiei trinitare si al spiritualitatii, formule acceptate si venerate de Biserica pana azi.

Organizator de geniu al monahismului chinovial, pe care l-a scos din stare confuza si instabila dinainte, Sfantul Vasile cel Mare a imprimat acestui monahism o structura si un etos care dureaza pana astazi.

Principiile generale vasiliene stau la baza vietii monahale pancrestine. El a tinut monahismul in orbita Bisericii si s-a opus cat a putut sectarismului ascetic, nevoind sa faca grupe separate si antagoniste din credinciosii Bisericii.

Creator, cu Sfantul Grigorie de Nazianz al genului literar al filocaliei crestine, prin adunarea de texte alese din Origen, Sfantul Vasile cauta cu staruinta frumusetea sufletului, reflex al frumusetii lui Dumnezeu.

E o frumusete care a impodobit – la nivel uman – pe Moise, Ilie si Pavel si care – la nivel divin – e prezenta in frumusetea spirituala a lui Iisus Hristos.

Omul e o forta uriasa prin ratiunea sa – chipul lui Dumnezeu – si menit sa ajunga la indumnezeire prin exercitarea acestei forte, in sensul larg, patristic, al cuvantului.

Nazuinta fiintei umane catre desavarsire

Fireasca fiintei noastre, nazuinta catre lumina si virtute, catre adevar si desavarsire, insufleteste si sporeste neincetat stradania pe care o depunem pentru dobandirea mantuirii.

Trasatura si stil de vietuire crestina, evlavia sau pietatea crestina trebuie sa insemne buchetul de vrednicii, cu care isi impodobesc viata cei ce voiesc a placea lui Dumnezeu si a-I implini voia Sa cea sfanta.

De buna seama, pana la desavarsire, calea catre aceasta poate fi presarata cu florile virtutilor sau poate deveni anevoioasa urcusului duhovnicesc din cauza pacatului, care impiedica savarsirea binelui.

Starea de continua veghe recomandata de Sfintii Parinti ai Bisericii, de rugaciune staruitoare, insotita si de faptele dragostei crestine, de slujire a semenilor, este aceea care inlesneste urcusul spre desavarsire.

Insesi indemnurile repetate ale Mantuitorului Iisus Hristos, indreptate catre noi prin cuvintele : “Fiti desavarsiti” (Matei 5,48 ; 19,21), arata limpede ca la desavarsire se poate ajunge printr-un sir de eforturi personale ce se cer implinite pe o scara cuprinzatoare tinutei noastre duhovnicesti.

De la lepadarea de sine, neimbratisata sau neinteleasa de tanarul bogat, pana la “luarea crucii si urmarea lui Hristos” (Galateni 9,23) sunt tot atatea posibilitati de inlaturare a unor piedici din calea care duce catre desavarsirea crestina.

Religie a iubirii, cea pe care noi o marturisim si o traim, Sfanta Ortodoxie ne calauzeste pasii pe drumul evlaviei catre aspiratiile duhovnicesti cele mai inalte.

De aici intelegem ca adevarata pietate ne apropie de Dumnezeu si de harul mantuitor prin dragostea desavarsita fata de El si fata de aproapele.

Evlavia crestina deschide larg orizontul stradaniilor catre implinirea tuturor actelor de pietate, de rugaciune obsteasca sau particulara, de vietuire dupa voia lui Dumnezeu si, in acelasi timp, de slujire a semenilor.

Sfantul Vasile cel Mare, teolog renumit, organizator al monahismului

O asemenea conceptie inalta si cuprinzatoare pentru dobandirea desavarsirii o aflam la Sfantul Vasile cel Mare si la toti Parintii primelor veacuri crestine.

Chipul de mare teolog, de monah imbunatatit si iubitor, atat de nevointa, cat si de liniste sihastra, este pilda de urmat pentru monahismul romanesc ; cu o conceptie cuprinzatoare si limpede despre desavarsirea crestina, nazuinta scumpa atat monahilor, cat si credinciosilor.

Conceptia inalta a marelui organizator al monahismului, viziunea sa larga despre slujirea lui Dumnezeu si a oamenilor, despre demnitatea si valoarea omului, frumusetea virtutilor si uratenia pacatelor, precum si vasta patrundere a realitatilor umane au deschis monahilor si crestinilor, in general, privirea catre treptele desavarsirii.

Vreme de aproape un deceniu , Cezarea Capadociei a fost centrul de aparare al Ortodoxiei niceene in fata numeroaselor atacuri sustinute de arieni si semiarieni, sprijiniti de insusi imparatul Valens.

Pana in veacul al patrulea, Capadocia, o provincie modesta din Asia Mica, isi dusese existenta cu totul obscura. Ea nu daduse nici o personalitate de seama, nu numai a Bisericii Crestine, dar nici chiar literelor, filosofiei sau oratoriei.

Dumnezeu a voit, insa, ca tocmai in veacul al patrulea, intr-un timp cat se poate de dificil pentru Biserica Crestina, sa apara acest mare barbat, de o inalta statura duhovniceasca si morala, cu alese pregatiri intelectuale, Sfantul Vasile, hirotonit intru scaunul de episcop al Cezareei, la varsta de patruzeci de ani (370).

Desi sanatatea ii era subreda, datorata atat constitutiei sale fizice, cat si privatiunilor de tot felul l-a care s-a supus, formatiunea sa intelectuala era desavarsita, iar viata sa morala era cu adevarat aceea a unui sfant.

Intelepciunea, prezenta de spirit, hotararea, spiritul administrativ si sfintenia vietii il aratau mai presus de toti cei cincizeci de episcopi sufragani din provincia Capadocia.

Faptul ca era un niceean convins a facut din el cel mai bun ajutor al Sfantului Atanasie cel Mare si un corifeu al Ortodoxiei.

Un specialist cercetator apusean al vietii si operelor Sfintilor Parinti, referindu-se la Sfantul Vasile cel Mare a spus cu obiectivitate : “Biserica a avut putini oameni atat de completi, ca pregatire, atat de bine echilibrati, ca manifestare, ca Sfantul Vasile cel Mare”.

Scrieri cu o valoare practica incontestabila

Daca dupa numarul scrierilor care ne-au ramas de la el, Sfantul Vasile cel Mare a fost depasit de alti Sfinti Parinti, el n-a fost depasit prin valoarea practica a scrierilor sale si mai ales prin rezultatele practice ale asezamintelor intemeiate de el si ale manifestarii vietii sale.

Putini dintre Sfintii Parinti au avut o preocupare atat de cuprinzatoare si de staruitoare ca Sfantul Vasile cel Mare, deopotriva sub trei aspecte prin care se afirma, in general, unitatea Bisericii: dogmatic, cultic si canonic.

Sfantul Vasile si-a dobandit numele de “cel Mare” inca din vremea vietii sale, si asa il pomeneste intreaga crestinatate.

Intr-adevar, el a fost mare in stradaniile sale pentru propovaduirea si apararea dreptei credinte ; a fost mare pentru ravna si trairea sa monahala ; a fost mare ca tata al orfanilor si ocrotitor al vaduvelor.

El a incercat faptele bune ale tuturor sfintilor : blindetea lui Moise, ravna lui Ilie, marturisirea lui Petru si teologia lui Ioan.

Roadele conceptiei Sfantului Vasile despre slujirea lui Dumnezeu, despre demnitatea si valoarea omului si despre frumusetea virtutilor, au bucurat si hranit duhovniceste nu numai pe vietuitorii manastirilor, ci intreaga obste crestina.

Scrierile ascetice ale marelui vietuitor, au depasit incintele manastiresti, raspandindu-se in randul tuturor credinciosilor, imbogatind si infrumusetand necontenit evlavia vietii crestine in familii si parohii.

Sfantul Vasile a avut timp sa-si gandeasca credinta sa si sa o exprime in cateva formule care au ramas normative in Biserica si continua sa fie studiate si azi cu multa asiduitate, atat in contextul cultural al timpului sau, cat si ca elemente de imbogatire si de adancire ale reflectiei spirituale de astazi.

Sfantul Grigorie de Nazianz, caracterizand pe Sfantul Vasile cel Mare, zice : “Frumusetea lui e virtutea, maretia sa e teologia, mersul sau e miscarea neincetata care duce pana la Dumnezeu, prin ascensiuni, puterea lui e semanarea si raspandirea cuvantului”.

Gandirea teologica a Sfantului Vasile nu e sistematica, intrucat el si-a sdcris operele nu dupa um plan determinat, ci obligat de nevoi misionare, apologetice si de exprimare a nivelului mereu crescand al vietii si spiritualitatii crestine.

E o teologie bogata, adanca, variata, dar unitara, care se ocupa de cunosterea lui Dumnezeu, Sfanta Treime, cosmologia, antropologia, hristologia, soteriologia, mariologia si ecleziologia.

Sfantul Vasile cel Mare si cunoasterea lui Dumnezeu

In materie de teognosie, Sfantul Vasile, dupa ce combate pe Eunomiu, care sustinea ca notiunile sunt simple “nascociri” si deci incapabile de actul cunoasterii, fie el si relativ, afirma ca noi cunoastem pe Dumnezeu din energiile sau lucrarile Sale, dar nu ne putem apropia de fiinta Lui.

Energiile Lui coboara la noi, dar esenta Lui ramane inaccesibila. Sfantul Vasile spune : “Stim ca Dumnezeu exista, dar ce este fiinta Lui, socotesc mai presus de intelegere”. Dumnezeu e izvorul plenitudinii : “Au nu umplu Eu  cerul si pamantul?” zice Domnul (Ieremia 23,24).

In triadologie, Sfantul Vasile cel Mare s-a pronuntat clar, mai ales in Omilia sa “Despre credinta”, potrivit liniei traditiei Bisericii.

Dar el a adus contributii noi in problema raportului dintre “ousia” si “ipostas”, afirmand urmatoarele : “Intre «ousia» si «ipostas», este aceeasi diferenta ca intre comun (general) si individual. De aceea, marturisesc o singura fiinta in Dumnezeu”.

Termenul “ipostas” a avut in antichitate o intreaga gama de sensuri : de la substanta pana la realitatea individuala, iar in secolul al IV-lea a primit si intelesul de persoana.

Sfantul Vasile a consacrat acest termen, inspirandu-se din “Triada “ atotstapanitoare a lui Plotin sau din expresia “prime ousie” a lui Aristotel.

Sfantul Vasile cel Mare concepea deofiintimea in sens de egalitate ontologica si unitate numerica, iar formula sa : “O singura fiinta in trei Ipostase” sau invers, a fost acceptata de Biserica, fiind o definitie exacta a credintei, ca o epitoma a doctrinei ortodoxe despre Sfanta Treime.

Pnevmatologia Sfantului Vasile e cea mai originala si mai adanca din toata teologia patristica, ceea ce i-a adus o autoritate si un prestigiu de prim ordin, mai ales prin tratatul sau “Despre Sfantul Duh”.

Sfantul Duh indumnezeieste pe crestini, El e izvorul sinteniei si prin El ne intoarcem la frumusetea cea fireasca, la chipul vechi al fetei imparatesti, prin El mintea poate percepe cele dumnezeiesti, El purifica, El da inviere celor morti.

In cele noua “Omilii la Hexaimeron”, Sfantul Vasile schiteaza o cosmologie cu baza biblica, fara a neglija datele stiintifice din vremea lui.

El a lasat descrieri neuitate ale utilitatii sau frumusetii diverselor parti din natura. S-a ridicat contra alegorizantilor in materie cosmologica. Cosmologia Sfantului Vasile e o conceptie teologica deschisa tuturor eventualelor noutati ce pot fi descoperite in sanul naturii.

In antropologie, conform conceptiei sale cosmologice, sustine ca omul e ceva important, opera a Sfintei Treimi, dupa cuvantul biblic : “Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” (Facere 1,26), formula al carei sens este ca fiinta umana e ceva perfect in comparatie cu restul creatiei.

Hristologia, soteriologia si eshatologia constituie o unitate. Domnul, intrupandu-Se, a luat afectele naturale pentru a confirma ca aceasta intrupare era adevarata, nu inchipuita, si pentru a indeparta ca nevrednice, de Dumnezeirea neprihanita, patimile rautatii care intineaza curatia vietii noastre.

Inlocuind pe vechiul Adam prin innoire, El Si-a luat trup format in san fecioresc, pentru ca prin trup sa fie in asemanarea pacatului, fara ca acesta sa fii salasluit in El.

Venirea lui Hristos in trup, formele vietii Sale relatate in Evanghelii, suferintele, crucea, ingroparea si invierea au avut loc pentru ca omul rascumparat, prin urmarea lui Hristos, sa poata primi vechea infiere.

Sfintele Taine, a Botezului si a Euharistiei, urmarea lui Hristos, asceza si gnoza duc la indumnezeire si la mantuire.

In urmarea lui Hristos, rolul important il are jertfa Lui, a Celui ce Si-a varsat sangele pentru mantuirea lumii.

Ziua judecatii e ziua maniei, de aceea suntem indemnati sa nu amanam marturisirea pana atunci, ci sa lucram cat mai e ziua, caci “vine noaptea, cand nimeni nu mai poate lucra” (Ioan 9,4).

Teologia vasiliana si cultura profana

Teologia Sfantului Vasile cel Mare e o forta originala de calda credinta, de adanca reflectie si de inalta virtute, care l-a impus vremii sale si tuturor timpurilor. O teologie care a luptat tot timpul pentru adevarul credintei si frumusetea faptei.

Intemeiata pe Sfintele Scripturi si pe elemente traditionale, teologia vasiliana e, in cea mai mare parte, o creatie proprie, o miscare continua care duce la Dumnezeu prin ascensiuni succesive.

Ea coordoneaza si uneste strans toate elementele existentei, care pleaca de la Dumnezeu si se intorc la El. Ea face din Biserica cetatea lui Dumnezeu, cum zisese Origen si cum va repeta Fericitul Augustin.

Aceasta teologie a fost servita de o cultura multilaterala si de un talent exceptional al cuvantului.

Sfantul Vasile cel Mare si-a insusit o variata si o bogata cultura profana in diversele scoli ale vremii, dar si prin intense lecturi, contacte cu personalitati diverse, calatorii, polemici, corespondenta. Cultura sa reflecta o puternica formatie filosofica si retorica.

Cultura crestina facuta paralel si ulteror, nu a inchistat sau anulat pe cea precedenta, ci s-a adaugat acesteia, fara sa o fi supus in prealabil exigentelor propii, ci facandu-si din ea un instrument logic de manevrare a cunostintelor si doctrinei sale, procedand ca albina care culege nectarul nu din toate florile, metoda pe care Sfantul Vasile o recomanda nepotilor sai, in cunoscutul tratat “Catre tineri” , asupra modului de a folosi lectura autorilor profani.

Sfantul Vasile a fost unul din cei mai cultivati teologi si ierarhi ai veacului sau si ai intregii epoci patristice.

Aceasta cultura e o pecete de mare prestigiu pusa asupra personalitatii sale polivalente. Daca teologia sa e mareata, este nu numai pentru originalitatea si adancimea ei, ci si pentru ca ea e impreunata cu rugaciunea si virtutea, cu fapta milosteniei, a dragostei si a pacii.

Teologia lui nu e un sistem de abstractiuni academice, ci un capitol de viata incandescenta a Bisericii, o “miscare, care duce pana la Dumnezeu prin ascensiuni”, dar care tine pe teolog in stransa legatura si cu oamenii.

E teologia teandrie, adica a unirii Fiului lui Dumnezeu cu firea umana; desi Sfantul Vasile cel Mare nu foloseste termenul de teandric, teologia lui e o Sfanta Liturghie asa cum liturghia sa respira o inalta teologie.

E o conceptie analoga aceleia a lui Origen, a Sfintilor Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Atanasie si a Fericitului Augustin. O teologie profund inradacinata in Sfanta Scriptura, in Sfanta Traditie si in elemente ale culturii profane , care puteau purta duhul profetic al Bisericii.

Sfantul Vasile cel Mare – activitatea si conceptia spirituala

Una din laturile care marcheaza puternic personalitatea Sfantului Vasile a fost activitatea si conceptia sa spirituala, adica ansamblul faptelor si viziunii sale despre ceea ce trebuie facut pentru a se ajunge la eliberarea de patimi si, prin aceasta, la frumusetea si desavarsirea sufletului.

Problema e pusa in aproape toate operele sale, dar cu deosebire in cele 55 “Reguli mari”, cele 313 “Reguli mici”, cele 80 “Reguli morale” si cele 20 de capitole ale Indemnului Sfantului Vasile catre un fiu spiritual. Frumoase pagini de spiritualitate cuprind “Omiliile la Psalmi”, “Comentariul la Isaia”, diverse omilii.

In linii mari, Sfantul Vasile cel Mare da indrumarile sale pentru vietuitorii din manastiri, dar in acelasi timp si pentru ceilalti crestini, cum se vede mai ales din “Regulile mari” si “Regulile morale”.

El recomanda respectarea poruncilor Mantuitorului in drumul spre desavarsire, pana la masura statului lui Hristos. Iubirea de aproape echivaleaza cu iubirea de Dumnezeu. Viata in comun are multe foloase.

Cautarea de norme in Noul Testament e sincera si reuseste sa slabeasca critica Sinodului de la Gangra (360), care reprosa monahilor ca dispretuiau clerul, divizau familiile, emancipau copiii si indemnau clasele sociale sa-si parasesca slujbele sub pretextul vietii desavarsite.

Facand apel la pocainta, credinta, schimbarea vietii, dragostea, mila si la puterea harismelor, “Regulile morale”termina printr-un hristocentrim, care prezinta pe crestin ca pe un ucenic al lui Hristos.

“Regulile mari” refacute mereu pana in secolul al IX-lea si carora Sfantul Vasile insusi le-a dat mai multe editii, respira acelasi echilibru, staruind asupra ascultarii, muncii perseverente, slujirii comunitatii, ajutor1arii saracilor si daruirii de sine, toate valori superioare oricarei austeritati.

Este de retinut ca, Sfantul Vasile, neacceptand teoria celor doua trepte ale vietii crestine, nu vorbeste de o masa a dreptilor, dispensati de dragostea desavarsita sau de o elita a desavarsitilor liberi, sa discearna comandamentele care-i intereseaza.

Nu se ajunge la realizarea dragostei cu gandurile imprastiate si fara control. Deosebirea intre asceti si crestinii obisnuiti era nuantata, desi existau grupuri de elita deosebite de ansamblul Bisericii.

Aceasta dragoste pentru echilibru si pentru frumusetile duhovnicesti ale progresului spre desavarsire, care e apanajul, nu numai al unor elite, ci al tuturor crestinilor, era o trasatura veche, inca din tinerete, a spiritualitatii Sfantului Vasile.

Cateva elemente de filocalie vasiliana

Sfantul Grigorie Teologul scrie impreuna cu Sfantul Vasile cel Mare, o lucrare, “Extrase din Filocalia lui Origen, utile iubitorilor de literatura”.

Sfantul Vasile cel Mare, mare iubitor al frumusetilor duhovnicesti la Origen si la altii, a semanat asemenea frumuseti si in propia sa opera. Voi semnala aici doar cateva elemente de filocalie vasiliana.

“Fericit cu adevarat este binele in sine catre care toate privesc, toate il doresc… Natura neschimbabila… viata netulburata, izvor care curge, har, bogat, comoara inepuizabila.. Fericit e acela care poseda cele mai pretioase lucruri si participa la bucurii care nu-i pot fi luate”.

Cand trupul se ingrasa, se intampla ca mintea sa slabeasca. Moise, urcandu-se cu mintea la contemplarea lui Dumnezeu n-a mancat si n-a baut 40 de zile. Primul lucru si cel mai propriu omului este ravna lui spre lucrare; lenea e impotriva firii lui; de aceea o uraste Domnul.

Sufletul e ca vita de vie : dupa cum taiem vita pentru ca altfel se inabusa sub extinderea coardelor si a frunzisului ei luxuriant, tot asa taiem si tendintele sufletului spre cele zadarnice, tezaurizandu-i puterea pentru rodirea lucrurilor serioase.

Sfantul Duh se indeparteaza de sufletul neroditor. Patimile intineaza si paralizeaza sufletul. Sufletul are nevoie de exercitii in cele duhovnicesti, prin care poate progresa in virtute si spori resursele naturale cu ajutorul Sfantului Duh.

Inaltam pe Dumnezeu prin orice fapta buna, prin cumpatare si prin dreptate, care se savarsesc prin sinergia cu divinitatea, caci Dumnezeu ne ridica, ne sprijina si ne intareste (Psalmul 89,1).

Contempla adevarata si prea iubita frumusete a Naturii divine si fericite numai acela care are mintea curata.

Cel ce-si inalta ochii la luminile si gratiile acestei Frumuseti, participa la ea ca printr-o scufundare, imprimandu-si pe propriu-i chip ca o splendoare florala, cum s-a intamplat cu Moise in intalnirea sa cu Dumnezeu pe Muntele Sinai, unde a capatat o fata slavita.

Semnele frumusetii sufletului sunt vizibile in tinuta sufletului. Intoarcerea fetei lui Dumnezeu de la noi (Psalmul 29,7) inseamna impatimirea si tulburarea sufletului. Tulburarea afecteaza si frumusetea si stralucirea si puterea sufletului.

Sa ne rugam continuu ca fata lui Dumnezeu sa ne lumineze, spre a fi in stare de sfintenie, linistiti, pregatind sufletul pentru frumusete (Palmul 118,60).

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este “Cel iubit” pentru stralucirea frumusetii Lui spirituale de care s-au indragostit profetul Isaia si Sfantul Pavel si pe care au vazut-o prin contemplare ucenicii Sai, in frunte cu Petru si fiii tunetului, pe Muntele Taborului, unde El era mai stralucitor ca soarele (Psalmul 44,5).

Urmariti acest site parohiastefanesti.ro si considerati-l ca o scara spre mantuirea sufletului si spre cunoasterea Adevarului intrupat care ne-a iubit atat de mult incat S-a smerit si S-a jertfit ca un miel pentru a ne readuce langa Sfanta Treime!

By Pr. Laurentiu Catalin Florescu

DONATII
PAROHIA STEFANESTI
RO55RZBR0000060012227708
Valuta: Lei
Nume banca: Raiffeisen Bank
Cod Swift: RZBRROBU