Lipsa de pacat a Mantuitorului Hristos

Prin intrupare Mantuitorul Hristos a luat intru totul natura noastra omeneasca, a luat toate afectele firesti si neprihanite ale omului. El a luat pe om in intregime si pe toate cele ale omului, afara de pacat.

Sfantul Ioan Damaschin afirma ca pacatul nu este firesc, nici insamantat in noi de Creator, ci s-a nascut in vointa noastra libera prin ademenirea de catre diavol, fara insa a ne stapani prin forta.

Dupa Sfintii Parinti, patimile ce impovarasera natura omeneasca sunt de doua feluri : unele reprosabile, pacatoase, necinstite si altele ireprosabile, neprihanite, care nu sunt in puterea noastra si care au aparut in viata omului din pricina celor dintai.

Aceste patimi ireprosabile pe care Sfantul Ioan Damaschin le numeste “afecte firesti si neprihanite” sunt : foamea, setea, oboseala, durerea, lacrimile, agonia, frica de moarte, mortabilitatea.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune despre patimile ireprosabile ca ele caracterizeaza natura noastra, celelalte insa o desfigureaza cu totul. Oriunde vorbeste de ele, le considera ca elemente constitutive ale naturii noastre, pe cand pe cele pacatoase le considera potrivnice firii.

Insa, in ipostasul lui Iisus Hristos firea dumnezeiasca in existenta ei reala comunica celei omenesti nepatimirea. La randul ei, firea omeneasca da ipostasului – purtator al dumnezeirii Sale – afectele sau patimirile omenesti.

Dar firea dumnezeiasca, in existenta ei reala in Hristos,  reprezinta prin nepacatuirea ei un filtru in care se topeste pacatosenia in care s-ar putea activa acele afecte. Datorita faptului ca firea omeneasca a lui Hristos primeste de la cea dumnezeiasca nepatimirea, afectele comunicate din ea ipostasului purtator de dumnezeire sunt ireprosabile.

Un ipostas divin fara de pacat

Pe de alta parte, Sfantul Maxim Marturisitorul afirma ca natura omeneasca este buna, insa nu o intalnim in concret decat ipostaziata, in forma personala. Astfel, patimile ireprosabile din aceasta, considerata in abstract, primesc un relief pacatos in starea ei ipostaziata.

Tot el spune ca nu pe firea omeneasca s-a grefat pacatul, ci pe forma ei obisnuita de existenta concreta in ipostas autonomist. Deci firea, fiind de la Dumnezeu, vrea binele in general. Dar in existenta ei concreta, ipostatica, cand trebuie sa-si precizeze obiectele vointei, tot din pricina structurii ei, poate alege raul.

La Mantuitorul Hristos nu poate fi vorba de asa ceva deoarece la El patimile ireprosabile nu se imbiba de calitatea pacatului si aceasta pentru ca natura omeneasca a lui Iisus nu-si are ipostasul propriu omenesc, ci Ipostasul este Cel al Fiului lui Dumnezeu. Astfel, puritatea fireasca a naturii lui omenesti s-a mentinut prin faptul ca a avut un ipostas divin.

Lipsa de pacat a Mantuitorului Hristos sau impecabilitatea Lui presupune absenta oricarui pacat; Hristos, nu numai ca nu a savarsit nici un pacat personal, dar El nu S-a nascut nici cu vinovatia stramoseasca.

El nu a fost ca om rezultatul unui act de voluptate, in care se manifesta starea de cadere a speciei umane sub necesitatea acestui mod de inmultire, de care nu pot scapa nici cei ce sunt curatiti de pacatul stramosesc. El a fost rezultatul propriei initiative, libera de orice necesitate manifestata printr-o astfel de voluptate.

De aceea libertatea lui Iisus de pacatul stramosesc rezulta din faptul ca El Se naste ca om prin initiativa pe care o are ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, prin faptul ca Cel ce Se naste ca om din Fecioara Maria este Dumnezeu.

Pe de alta parte, lipsa de pacat din sfera voirii si actiunii corespunde lipsei de eroare din domeniul cunoasterii. Numai ca in cunoastere se poate concepe un progres, pe linie umana, dar un progres moral in Iisus Hristos este de neconceput, din cauza unirii naturilor in persoana Logosului.

Opinia lui Teodor de Mopsuestia si a nestorienilor, ca Hristos S-a perfectionat moral, ridicandu-Se prin lupta cu patimile la o viata morala perfecta, a fost condamnata la Sinodul al V-lea ecumenic.

In Hristos n-a existat un liber arbitru uman

Avand de purtator persoana Cuvantului, vointa omeneasca este dumnezeieste calauzita sau povatuita, este imbogatita cu tot harul si impodobita cu toata virtutea, incat devine absolut inaccesibila pacatului; pentru ca vointa umana este unita personal cu vointa lui Dumnezeu intrupat.

Sfantul Maxim socoteste ca in Hristos n-a existat un liber arbitru uman,  pentru ca nu a existat un subiect uman care sa decida in mod deosebit de Dumnezeu, ci numai vointa naturala a firii care trecea in hotarari concrete prin Ipostasul Cuvantului intrupat si care nu avea un liber arbitru ce ar fi putut alege pacatul. Iar ipostasul Cuvantului activa totdeauna vointa conform cu firea, ceea ce era conform si cu voia Sa divina.

Dupa indumnezeirea vointei, Sfantul Ioan Damaschin zice : “Nu spunem ca activitatea fireasca a ei a fost modificata, ci ca s-a unit cu vointa Lui dumnezeiasca si atotputernica si a devenit vointa Dumnezeului inomenit… Vointa omeneasca urma si se supunea vointei Lui; nu se misca prin propria ei opinie, ci voia pe acelea pe care le voia vointa Lui dumnezeiasca”.

Iar cum vointa dumnezeiasca nu poate voi decat binele, acesta a devenit si pentru vointa omeneasca in Iisus Hristos singurul obiect; de aici si sfintenia Lui. Desigur, Dumnezeu-Cuvantul intarea vointa omeneasca cu puterea ce iradia din firea Lui dumnezeiasca, dar nu voia sa o copleseasca in asa fel prin aceasta putere, incat voia omeneasca sa nu mai trebuiasca sa lupte.

E adevarat ca raportul intre imposibilitatea de-a pacatui a Domnului si vointa libera a naturii omenesti din El nu poate fi inteles in totalitate de om, cum nu poate fi inteleasa in general intreaga persoana si viata a Dumnezeu-Omului.

Precum este mister uniunea celor doua naturi in persoana cea unica a lui Dumnezeu-Cuvantul, tot astfel neinteleasa este si libertatea cu care Domnul, desi nu putea pacatui, a ales moartea pe cruce.

Lipsa de pacat si conceperea supranaturala

Sfanta Scriptura marturiseste lipsa de pacat a lui Iisus Hristos, numindu-L Sfant inca inainte de a Se naste : “Pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” ( Luca 1,35), ceea ce inseamna ca nu are pacatul stramosesc.

Tot asa si lipsa oricarui pacat personal : “Cine dintre voi Ma vadeste de pacat?” ( Ioan 8,46) sau “pacat in El nu este” (I Ioan 3,5). De asemenea si Sfintii Parinti marturisesc aceasta lipsa, bazand-o pe conceperea supranaturala, din Duhul Sfant, si pe unirea ipostatica.

Andrutsos deduce lipsa de pacat a lui Iisus Hristos din uniunea ipostatica sau personala, in sensul ca subiectul unic al Lui fiind Dumnezeu-Cuvantul si El, manuind vointa omeneasca, nu putea pacatui. Afirmarea unor Sfinti Parinti ca lipsa de pacat a Mantuitorului se datoreaza conceperii Lui supranaturale o interpreteaza Andrutsos tot in sensul tezei sale intrucat, spune el, conceperea supranaturala nu e decat un efect al unirii ipostatice.

Cu toate acestea insa, desi principala cauza a lipsei de pacat sta in unirea ipostatica, totusi aceasta lipsa trebuie pusa in legatura si cu conceperea supranaturala, din care rezulta direct lipsa pacatului stramosesc, din unirea ipostatica nerezultand direct decat lipsa pacatelor personale.

Astfel, din faptul ca eul voitor in Iisus este Logosul divin, nu se poate deduce direct decat ca nu comitea pacate personale. Dar la intrebarea cum a putut primi o natura omeneasca lipsita de pacatul stramosesc, nu se poate da un raspuns decat conceperea supranaturala.

Aici se naste o intrebare, si anume de ce natura este lipsa de pacat a Domnului? Era aceasta oare ceva pur etern, dependent de vointa Lui (nepacatosenie de fapt sau relativa) sau o insusire interna, necesara, a omului; cu alte cuvinte, a ramas Domnul fara sa pacatuiasca fiindca nu a voit, desi putea pacatui, sau fiindca n-a putut pacatui (nepacatosenie perfecta sau absoluta)?

Parerea  Sfintilor Parinti este ca Domnul a fost lipsit perfect de pacat, neputand sa pacatuiasca, neputand voi raul. Aceasta decurge in chip necesar din unirea ipostatica a celor doua naturi, din moment ce firea omeneasca n-a fost luata ca persoana in ipostasul lui Dumnezeu-Cuvantul, ci principiul conducator al ambelor naturi este ipostasul divin, care nu poate pacatui. Astfel, dumnezeirea lui Iisus Hristos implica impecabilitatea Lui absoluta.

Umanitatea lui Hristos este complet deschisa lui Dumnezeu si oamenilor

Acelasi lucru poate fi expus si din alt punct de vedere, plecand de la principiul si fiinta pacatului. Pacatul este, in esenta lui, o inchidere a omului fata de Dumnezeu (ca sursa infinita de putere), e iubire de sine si egoism, o vointa de a nu mai tine seama de El, de a uita de El; e o dusmanie fata de El. Dar acest pacat e o inchidere si catre oameni, o slabire a caracterului personal al omului, o slabire a umanitatii lui iubitoare.

In Mantuitorul Hristos nu poate exista pacatul pentru ca in El nu e un ipostas uman care sa se poata inchide fata de Dumnezeu Cel personal. Firea Lui umana isi are subzistenta reala, deci actualizarea concreta, in Ipostasul Cuvantului.

Umanitatea lui Hristos este complet deschisa Tatalui si Duhului Sfant. Participa la comuniunea desavarsita a Fiului cu Tatal si cu Duhul. Ea nu poate manifesta o “dusmanie” fata de Dumnezeu, caci ipostasul ei e Fiul lui Dumnezeu Insusi.

Dar nu se poate inchide nici oamenilor. Dumnezeu este prin excelenta iubitor fata de fapturile Sale. Parintele Staniloae spune ca prin Ipostasul divin in care este cuprinsa, firea Lui omeneasca este deschisa tuturor semenilor Lui intru umanitate.

Pe de alta parte, in Hristos natura umana nefiind conturata intr-o persoana aparte, ci primita in persoana Logosului prin care voieste si lucreaza, iubirea fata de sine este identica cu iubirea fata de Dumnezeu. De aceea, lipsind din ea conditia esentiala a pacatului, egoismul, si posibilitatea lui este inlaturata si, implicit, si orice ispita interna si tulburare de pasiuni sau alegere intre bine si rau.

Tot asa, nici orice invitatie din extern spre pacat nu putea sa aiba vreo putere asupra lui Iisus, intrucat vointa Lui omeneasca, unita fiind cu cea dumnezeiasca, nu putea sa se clatine si astfel orice ispita exterioara era imediat invinsa.

Sfintii Parinti si-au exprimat opinia despre toate acestea. Ei afirmau ca Iisus Hristos era mai presus de orice ispita; din fiinta Lui interna nu se putea ridica nici o suscitare la pacat, iar vointa Lui omeneasca, excitata din afara, nu putea sa se clatine si sa aprobe excitarea in nici un fel. Orice ispita ca sugestie exterioara era invinsa repede prin porunca “inapoi Satano!”.

Lipsa de pacat si chiar a posibilitatii lui in Hristos, este implicata si in misiunea de Mantuitor. Fara absoluta lipsa de pacat, infaptuirea mantuirii nu-i cu putinta.

Suferinta pana la moarte a Mantuitorului si lipsa de pacat

Am vazut ca la Iisus patima pacatoasa nu exista, iar patima ireprosabila reala, existenta in firea Lui omeneasca, e dominata de vointa Lui. Hristos a acceptat de bunavoie suferinta, din iubire fata de om si prin atotputernicie n-a anulat patima ireprosabila, ci a voit-o pentru mantuirea omului.

Patima neanulata, ci intensificata, este stapanita in Iisus de vointa Ipostasului divin si astfel nu poate duce la pacat. Oricat Il chinuieste suferinta, El ramane prin vointa nedoborat.

Din aceasta se lamureste si sensul ispitelor carora a fost supus Mantuitorul. Ele nu au fost numai o inscenare pentru ochii nostri, ci exprima suferinta reala a Domnului sub presiunea acestor slabiciuni si incordarea vointei Lui de a nu se lasa covarsit de ea.

Iisus n-a putut pacatui pentru ca a avut o vointa in stare sa domine suferinta si pentru ca vointa Lui nu putea admite sa fie covarsit de suferinta.

Dar suferintele provenite din slabiciunile carora era supus au urcat uneori la un grad care a intrecut orice suferinta omeneasca, tocmai pentru ca El n-a cautat sa le ocoleasca prin acceptarea ispitelor. Suferintele Lui au fost in raport direct proportional cu incordarea Lui voluntara, de-a nu cauta scapare de ele prin pacat.

Parintele Dumitru Staniloae afirma ca Iisus a fost, in aceste momente culminante ale suferintelor, intr-o situatie analoaga cu omul care, dupa ce si-a asumat o mare misiune si intampina osteneli uriase in indeplinirea ei, merge inainte, suferind, dar nelasand o clipa sa se furiseze in cugetul lui ispita si regretul.

Astfel, prin suportarea acestora, a afectelor si a mortii, Hristos a invins in trupul Sau pacatul, le-a transformat acestora rostul; deci numai in El si prin El, Care n-a mai avut pacatul legat de ele. Fara suportarea lor, ele nu pot fi depasite. Caci numai prin suportarea lor fara a le lasa sa rodeasca pacatul, ele si-au pierdut puterea.

Intr-un trup care n-ar avea trebuinte, sau care n-ar avea nici o sensibilitate la durere, nu s-ar incorda vointa ca sa le suporte fara pacat si nici nu s-ar goli prin vointa de puterea lor. Prin acestea, Hristos a cunoscut in propriu Sau trup urmarile pacatului, dar in acelasi timp, desfacand impletirea dintre ele si pacat, a golit atat puterea lor cat si a pacatului.

Parintele Staniloae a spus ca in Ghetsimani voia omeneasca a lui Iisus a castigat deplina victorie asupra temerii de moarte. Pana in acea noapte nu s-au inclestat serios temerea de moarte si vointa Lui.

In Ghetsimani, sub amenintarea imediata a mortii, temerea a izbucnit cu o intensitate suprema, dar si vointa trebuia sa o intampine cu aceeasi putere. Astfel, in acea noapte, Iisus, “S-a cununat in duh cu moartea : a acceptat-o cu vointa Sa”.

Transfigurarea naturii omenesti

Aceasta biruinta a vointei asupra temerii de moarte a naturii omenesti a insemnat spiritualizarea suprema a naturii, transfigurarea si eliberarea ei din inertie si neputinta. Iisus trebuia sa ia o natura omeneasca impovarata de capacitatea patimirilor ireprosabile pentru ca, in victoria asupra lor, sa o intareasca, sa o spiritualizeze dinauntru in afara, biruind in acelasi timp si asupra pacatului.

Acum, pentru prima data, pacatul s-a dovedit slab fata de natura omeneasca. Daca in acele momente pacatul a avut maxima posibilitate de a patrunde in fiinta Lui nereusind insa acest lucru, el nu a mai putut patrunde niciodata.

In ispitele Domnului, natura omeneasca a castigat o victorie reala asupra pacatului, facandu-l pentru prima data neputincios. In suferinta Sa, Domnul a mistuit pacatul firii noastre “cum mistuie focul ceara sau soarele umezeala pamantului”.

Biruinta aceasta a atins cu adevarat pacatul naturii omenesti, nu numai intrucat n-a lasat firea Sa sa ingenuncheze sub pacat si a ridicat in ea vointa deasupra suferintei, ci si intrucat Iisus S-a identificat, intr-un anume sens, cu pacatul tuturor oamenilor. Durerile suportate de El sunt nu numai dureri de pe urma pacatului nostru, ci si dureri pentru pacatul nostru.

El ne-a reprezentat in lupta Sa cu pacatul prin suferinta, nu numai intrucat a biruit prin natura Sa individuala, iar aceasta biruinta ne-o comunica si noua, ci si intrucat El ne substituie prin dragoste, prin solidaritate, pe toti. Tot pacatul omenirii, toata omenirea vinovata, o adunare in suferinta Lui pentru ea.

El a suferit pacatul nostru si l-a invins ca si cand ar fi fost al Lui. El a asumat in felul acesta pacatul nostru si a suferit din cauza lui, fara sa-l fi savarsit El Insusi; Parintele Staniloae a afirmat ca Mantuitorul Hristos a suferit chiar mai mult decat noi, pentru ca avea in iubirea desavarsita sau in lipsa de orice egoism o sensibilitate cu mult mai adanca fata de raul reprezentat de pacat.

El suferea de aceea de pacatul tuturor, in vreme ce un om simplu chiar cand ajunge sa sufere de pacat sufera mai mult pentru pacatul sau si mai putin de al celor apropiati, sau de al celorlalti oameni.

Aproape de oameni in toate privintele

Astfel, ca si activitatea si cuvantul omenesc, patimirea omeneasca ireprosabila a lui Iisus a fost o ancora pe care a aruncat-o de la Sine in fiinta semenilor. Fiul lui Dumnezeu a venit aproape de oameni in toate privintele.

N-a venit numai intr-o aparenta de apropiere, ci real, intern, aruncand de la Sine la oameni toate puntile de unire mantuitoare. Prin toate ne vine Dumnezeu aproape, nu pentru a Se implini pe Sine, ci pentru a ni se face accesibil si mantuitor, pentru a ne arata dragostea Sa in forme sesizabile.

Sfantul Maxim Marturisitorul rezuma intr-un citat exceptional cele spuse mai inainte : “Corupandu-se mai intai libera alegere a ratiunii naturale a lui Adam, a corupt impreuna cu ea si firea,  care a pierdut harul nepatimirii si asa s-a ivit pacatul. Asadar, caderea vointei de la bine la rau este cea dintai si cea mai vrednica de osanda.

A doua, intamplata din pricina celei dintai, este mutarea firii de la nestricaciune la stricaciune, mutare ce nu poate fi osandita… Aceasta stricaciune si alterare a firii voind Domnul si Dumnezeul nostru s-o indrepteze, a luat toata firea si astfel a avut si El, in firea luata, trasatura patimitoare impodobita cu nestricaciunea voii libere.

Si asa a devenit, prin fire, din pricina trasaturii patimitoare, pacat de dragul nostru, dar necunoscand pacatul din aplecarea voii, datorita statorniciei neschimbabile a voii Sale libere, El a indreptat trasatura patimitoare a firii prin nestricaciunea voii Sale libere, facand din moarte inceputul prefacerii spre nestricaciunea cea dupa fire…

Prin Iisus Hristos s-a savarsit in toti oamenii restabilirea firii din starea de stricaciune in cea de nestricaciune”.

Suferinta este descoperita astfel, gratie crestinismului, in ceea ce poate fi ea de fapt, in forma ei innobilata, ca centru dinamic de unificare a omenirii, de adunare a ei in imparatia Tatalui ceresc.

Urmariti acest site parohiastefanesti.ro si considerati-l ca o scara spre mantuirea sufletului si spre cunoasterea Adevarului intrupat care ne-a iubit atat de mult incat S-a smerit si S-a jertfit ca un miel pentru a ne readuce langa Sfanta Treime!

by Alina Liliana Florescu

DONATII
PAROHIA STEFANESTI
RO55RZBR0000060012227708
Valuta: Lei
Nume banca: Raiffeisen Bank
Cod Swift: RZBRROBU