Desavarsirea crestina in spiritualitatea ortodoxa

Desavarsirea! Cuvant scump si inaripat care mangaie sufletul omenesc de mii de ani si care nu va pieri niciodata din limba popoarelor!

Cuvant pronuntat cu sfanta emotie de sirul nesfarsit al generatiilor tinere care viseaza sa atinga si ele candva varful de aur pe care stau asa numitii sau mai exact  asa inchipuitii desavarsiti ai generatiilor carunte.

Care om, din orice parte a pamantului, n-a dorit si nu doreste sa fie un desavarsit ? Oricare ar fi gradul lui de inapoiere, omul e luminat de nadejdea unei vieti si unei trepte mai inalte decat aceea pe care se afla.

Desavarsirea e progres continuu, e spor necontenit, e urcus neincetat pe scara de aur care duce la palatul de lumina al vietii fericite, luminate de adevar, de sfintenie, de bucurii negraite.

Idealul invataturii Bisericii crestine este realizarea desavarsirii firii si vietii omenesti. Starea de desavarsire la care e chemat nu numai omul, ci si intreaga faptura, nu este insa o cucerire mecanica, involuntara sau haotica, ci presupune un efort constient si voluntar.

Orientarea noastra fata de Dumnezeu este pusa in termeni dogmatici si morali de intreaga invatatura crestina.

Desavarsirea continua in Hristos

Spiritualitatea ortodoxa prezinta procesul inaintarii crestinului pe drumul desavarsirii in Hristos, prin curatirea da patimi si prin dobandirea virtutilor, proces care se savarseste intr-o anumita ordine.

Cu alte cuvinte, ea descrie modul in care crestinul poate inainta de la o curatire de patima, la curatirea de alta si, deodata cu aceasta, la dobandirea diferitelor virtuti, acestea insriindu-se pe o anumita scara de desavarsire si culminand in iubire, starea care reprezinta curatirea de toate patimile si dobandirea tuturor virtutilor.

Inaintand spre aceasta culme, omul inainteaza totodata in unirea cu Hristos si, odata cu aceasta, in cunoasterea Lui prin experienta, care e totodata si indumnezeirea sa.

Spiritualitatea ortodoxa urmareste desavarsirea credinciosului in Hristos. Si cum desavarsirea nu se poate dobandi in Hristos decat prin participarea la viata Lui divino-umana, se poate spune ca tinta spiritualitatii ortodoxe este desavarsirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos si intiparirea lui tot mai deplina de chipul umanitatii lui Hristos, plina de Dumnezeu.

Se poate spune deci ca tinta spiritualitatii crestine ortodoxe este unirea omului crecincios cu Dumnezeu, in Hristos.

Dar cum Dumnezeu este nesfarsit, tinta unirii cu El, sau a desavarsirii noastre, nu corespunde niciodata unui capat, de la care sa nu se mai poata inainta. Toti Parintii rasariteni spun, de aceea, ca desavarsirea nu are hotar.

Spre exemplificare, se remarca la Sfantul Chiril al Ierusalimului folosirea metodei de insusire a cuvantului si pildei lui Iisus Hristos, Care s-a recomandat pe Sine ca Intruparea desavarsirii : “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” (Ioan 14,6).

Si iarasi a zis : “Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este” (Matei 5,48).

Acest adevar este normativ pentru formarea si educatia caracterelor crestine si el are prioritate in conceptia Sfantului Chiril, fata de alte idei folosite, in vederea aceluiasi obiectiv, de alti Sfinti Parinti.

Transformarea spirituala in lumina harului divin

Desavarsirea nu sta decat la capatul unui sir intreg de transformari spirituale realizate sub lumina harului dumnezeiesc si sustinute de efortul moral omenesc.

Ea este o stare de virtute, o stare morala superioara ce se obtine printr-o lucrare in care se impletesc harul dumnezeiesc cu efortul omenesc intr-o colaborare plina de roade duhovnicesti.

Ea presupune astfel o transformare spirituala continua cu ajutorul puterii sadita in noi la Botez. In fond, desavarsirea este aceasta innoire permanenta a fiintei noastre curatita in baia Sfantului Botez.

Desavarsirea sau unirea noastra cu Dumnezeu este nu numai o tinta, ci si un progres nesfarsit. Totusi, pot fi distinse pe acest drum doua mari etape : una, a inaintarii spre desavarsire, prin efoturi de purificare de patimi si de dobandire a virtutilor.

Si o alta, de viata mereu mai inaintata in unirea cu Dumnezeu, in care lucrarea omului este inlocuita cu lucrarea lui Dumnezeu, omul dand din partea sa mai mult receptivitatea, sau deschiderea pentru umplerea lui de tot mai multa viata dumnezeiasca.

Ideea si fapta desavarsirii apar odata cu omul in lumea materiala, in lumea sociala, in lumea spirituala. Exista o desavarsire in mestesuguri, o desavarsire in organizatia si administratia statelor, apoi in raporturile sociale, in raporturile economice, in stiinta, in frumusete si asa mai departe.

Aplicata persoanei umane, desavarsirea priveste mai mult sufletul decat trupul. Trupului nu i se poate adauga nimic nici in statura, nici in culoare, nici in frumusete. Solomon, in toata slava lui, nu s-a putut asemana cu unul din crinii campului.

Dupa invatatura crestina, trupul primeste si executa indemnurile sufletului, caci fara suflet el nu inseamna nimic, e o simpla mana de tarana.

Cand Mantuitorul zice : “Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este” (Matei 5,47), indemnul acesta priveste lucrarea asupra sufletului, caci Tatal ceresc, Care ne e recomandat ca model, e netrupesc; dar desavarsirea sufletului se revarsa prin legarurile puternice care sunt intre ele.

Desavarsirea crestina si mantuirea se obtin prin eforturi si nevointe

Crestinismul este religia desavarsirii prin excelenta. Adevaratul crestin e un ravnitor si un cautator continuu dupa desavarsire.

Desavarsirea crestina e strans legata de mantuire. Tot crestinul urmareste mantuirea, dar aceasta se obtine prin nevointele nesfarsite ale desavarsirii.

“Nu tot cel ce-Mi zice : Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci acela care face voia Tatalui Meu Care este in ceruri” (Matei 7,21).

La starea de desavasire si de unire tainica cu Dumnezeu nu se poate ajunge decat prin indelungatele eforturi sau nevointe, iar eforturile care nu tind spre incoronarea cu acel moment final al nevointelor, sau spre unirea tainica cu Dumnezeu, apar ca un lucru fara scop.

Dar legatura intre nevointe si unirea tainica cu Dumnezeu este si mai stransa decat cea dintre drum si tinta, intrucat, desi trairea acelei uniri se infaptuieste la capatul final al tuturor straduintelor ascetice, aurora ei in suflet incepe de mai inainte, in cursul acelor nevointe.

Deci, perfectiunea crestina cere un sir intreg de straduinte pana la dobandirea ei. Sfantul Apostol Pavel compara aceste straduinte cu exercitiile trupesti la care se supuneau atletii pentru a deveni biruitori in lupte.

Fara a folosi termenul, Sfantul Pavel a folosit icoana vechilor exercitii trupesti la care se supuneau atletii pentru a caracteriza nevointele crestinului in vederea dobandirii desavarsirii. Clement Alexandrinul, in “Pedagogul”, si Origen introduc apoi si termenii de “asceza” si “ascet”.

Treptat termenii acestia capata in Rasarit un colorit monahal. Manastirile se numesc “μοναστήρια”, locuri de exercitiu, iar “ascetul” este monahul, care se straduieste sa obtina desavasirea prin observarea tuturor regulilor de infranare si de curatire de patimi.

Origen, intr-una din omiliile sale, da numele de asceti crestinilor ravnitori, care se exercitau in mortificarea patimilor si in alte deprinderi in vederea desavarsirii.

Dobandirea virtutilor si unirea cu un Dumnezeu personal

Unirea crestina cu Dumnezeu realizeaza sensul adevarat al acestei uniri.

Dar acest sens este pervertit acolo unde se tinde la o identificare intre om si Dumnezeu, respectiv la o actualizare in constiinta a unei identitati care ar exista substantial in prealabil, cum este cazul in toate religiile si in toate filosofiile panteiste.

Drumul spre desavarsirea crestina nu exclude nici un fel de munca, dar cere ca prin fiecare sa se urmareasca dobandirea virtutilor.

Nimeni nu trebuie sa-si inchipuie ca munca pe care o face este scop in sine, ci ea are menirea sa-i infrumusete firea cu virtutile rabdarii, ale infranarii, ale dragostei de semeni, ale credintei in Dumnezeu si, pe rand, sa-i deschida ochii asupra randuielilor intelepte asezate de Dumnezeu in toate.

Chiar in rabdarea necazurilor, care este unul din cele mai importante mijloace ale nevointelor crestine, avem nu o fuga de viata lumii, ci o persistare in ea.

Spiritualitatea crestina, avand ca tinta indumnezeirea omului si unirea lui cu Dumnezeu, fara confundarea in El, are ca baza convingerea in existenta unui Dumnezeu personal, Care este sursa suprema a iubirii iradiante, si Care, pretuind pe om, nu vrea confundarea lui cu Sine, ci mentinerea si ridicarea lui intr-un dialog etern al iubirii.

Desavarsirea spirituala personala a omului, prin unirea vesnic neconfundata cu Dumnezeu nu poate avea loc decat acolo unde se crede intr-o eshatologie eterna a omului, in unirea fericita a lui cu Dumnezeu.

In impartirea vietii spirituale in concret, Sfintii Parinti ai Rasaritului o adopta pe urmatoarea : in faza practica sau activa si faza contemplativa.

Faza practica, faza faptelor, are menirea sa ridice fiinta credinciosului din starea supusa patimilor si sa o inalte pe treptele virtutilor pana la iubire.

Faza contemplativa reprezinta adunarea ei, unitatea si simplitatea, atintirea exclusiva la Dumnezeu, Cel Unul si infinit. Iubirea duhovniceasca constituie trecerea de la prima faza la cea de-a doua.

Cunoasterea lui Dumnezeu este un extaz al dragostei, care persista nemiscat intr-o atintire catre Dumnezeu. Ea se obtine in starea de indumnezeire a omului, sau de unire a lui cu Dumnezeu.

Desavarsirea si indumnezeirea firii omenesti

Indumnezeirea este desavarsirea si deplina patrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind ca in alt chip el nu poate ajunge la desavarsire si la deplina spiritualizare. Pacatul a stirbit si a inlantuit, ca intr-o vraja rea, intr-o mare masura, puterile firii omenesti.

Daca starea aceasta in care a aruncat pacatul firea omeneasca este o stare contrara firii, teoretic am putea spune ca prima treapta la care se ridica ea prin refacere este aceea de natura adevarata.

Dar, concret, nu se poate distinge o stare de natura pura, intrucat chiar ridicarea naturii la starea aceasta nu se poate realiza prin puterile ei, in sensul ca s-ar scutura singura din somnul lor, si ar ramane numai la ele, ci numai prin colaborarea cu puterile dumnezeiesti se ridica si ramane in aceasta stare.

Astfel, in cursul procesului de indumnezeire, multa vreme omul in anumite privinte nu a atins inca nivelul de deplina sanatate a naturii sale, dar in alte privinte a depasit, prin harul dumnezeiesc, nivelul pur natural.

Indumnezeirea in sens larg incepe de la botez, intinzandu-se de-a lungul intregului urcus spiritual al omului, in care sunt active si puterile lui, adica de-a lungul purificarii de patimi, al dobandirii virtutilor si al iluminarii.

Iar daca in acest urcus puterile naturale ale omului sunt in continua crestere, ca sa-si ajunga apogeul in clipa in care au ajuns apte de a vedea lumina dumnezeiasca, primind ca putere vazatoare lucrarea Duhului Sfant, am putea spune ca indumnezeirea prin care se realizeaza aceasta dezmortire si creste coincide cu procesul dezvoltarii puterilor umane pana la limita lor.

Caci indumnezeirea nu se opreste niciodata, ci ea continua si dincolo de limita ultima a naturii umane, la infinit.

Urmariti acest site parohiastefanesti.ro si considerati-l ca o scara spre mantuirea sufletului si spre cunoasterea Adevarului intrupat care ne-a iubit atat de mult incat S-a smerit si S-a jertfit ca un miel pentru a ne readuce langa Sfanta Treime!

By Pr. Laurentiu Catalin Florescu

DONATII
PAROHIA STEFANESTI
RO55RZBR0000060012227708
Valuta: Lei
Nume banca: Raiffeisen Bank
Cod Swift: RZBRROBU